Uneori imi aduc aminte cat de repede trece timpul cu un bebelus, ma scuzati cu domnisoara in devenire.

Anul trecut pe vremea aceasta imi faceam planuri, impreuna cu fetita mea, sa ne intoarcem inapoi in tara. Am stat cateva luni la Londra si a fost o experienta ce a meritat timpul, mai ales din punct de vedere profesional, insa era destul de greu – mai ales ca mama singura ( din punct de vedere financiar ).

Timpul trece mult prea repede, nici nu imi dau seama cum am revenit in tara, am aranjat toate cutiile expediate, de la cele mai “adanci” detalii – patutul Dariei, scaunelul de masa … si pana la sosetutele ei micute in dulap.

Toate aceste lucruri au necesitat timp, timp care acum s-a dus si au ramas amintirile ( tot zic ca o sa ma apuc de acel album printat).

Ma uit la ea si nu inteleg unde se duce vremea, cum creste asa de repede, cum se face mai frumoasa, mai inteligenta pe zi ce trece.

Ma uit in ochisorii ei mari si ma hipnotizeaza, a devenit o domnisoara in toata regula: dimineata ma trezeste cu cate o mangaiere pe par, pe fata, cu cate un pupic … este cel mai special sentiment pe care il pot avea – ii zic special pentru ca nu exista comparatie.

Hainutele gata pregatite

Ne incepem ziua cu hainutele gata pregatite, ea pentru cresa, eu pentru munca. Ne alegem cu atentie incaltamintea ( da, singure – si chiar ne pricepem ), iar apoi pornim in aventura acelei zile.

Fiecare este cu job-ul ei – ea este cu prietenii ei, invata iar mami e la munca. Dupa cateva ore ( care se lungesc mai ales la final de zi ), merg sa o iau si pornim impreuna spre casa. Mancam, ne jucam un pic, facem baita, ne pregatim de somn … dupa inevitabil adormim si a mai trecut o zi.

Dimineata: mami, pupic si iar … timpul cu un bebelus pot zice ca s-a dus, acum am o domnisoara in devenire, care isi alege singura hainutele ( si le combina cum nu se poate mai bine, le asorteaza cu gust ), care deja vorbeste cu mine ( da, din cand in cand si in limba ei – dar ne intelegem), care ma tine de mana pe strada, ma cauta cu privirea in parc